Evaluarea pentru insolvență este una dintre activitățile cu complexitate ridicată dintre activitățile desfășurate de către un evaluator.
Rolul evaluării și al evaluatorului, derivă din Codul Insolvenței (Legea 85/2014) care cuprinde atât trimiteri la evaluare și evaluatori, cât și termeni considerați „materie primă” în profesia de evaluare, cum ar fi valoarea de piață sau valoarea de lichidare, fără ca sensul înțeles de către reglementatori în fiecare dintre situații, să fie întotdeauna același.
Una peste alta, evaluatorii trebuie să știe următoarele:
- că există trei faze ale procedurii de insolvență: observație, reorganizare și faliment
- că este nevoie de evaluare și aceasta să fie adaptată fiecarei faze, de aici și nivelul de complexitate ridicat al evaluării pentru insolvență
- că se estimează atât valoarea de piață cât și valoarea de lichidare.
Mulți dintre evaluatori s-au confruntat cu evaluarea pentru insolvență in faza a treia, cea a falimentului, unde lucrurile în aparență sunt mai simple, având în vedere că nu mai există premise de continuitate a activității, iar creditorii sunt deja intr-o stare de resemnare.
Nu același lucru se întâmplă în faza de observație și de reorganizare, unde există o activitate dinamică legată de realizarea si aprobarea tabloului creanțelor, unde fiecare dintre creditori așteaptă să ocupe „o linie de start” cât mai convenabilă.
Desigur că lucrurile sunt destul de clare referitor la amplasarea în tablou, în zona creditorilor garantați, a acelora care dețin un privilegiu și/sau un drept de ipotecă și/sau de drepturi asimilate ipotecii, potrivit art. 2.347 din Codul civil, și/sau un drept de gaj asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, precum si a celor care nu dețin aceste privilegii și care se vor situa în zona creditorilor chirografari.
Neclaritatea apare în zona „mediană” unde clasificarea în categoria garantată sau chirografară, necesită o analiză mai profundă. Și de aici, în anumite situații, apare o „presiune” asupra evaluatorilor.
În acest sens, discutăm despre creanțe.
În primul rând, să lămurim această noțiune, pentru că ea generează de multe ori confuzie daca nu „fixăm” din start la ce se referă.
Astfel, în zona insolvenței, noțiunea de creanță este întâlnită cel puțin în două sensuri:
- Primul îl reprezintă de fapt obiectul principal al legii insolvenței, și constă în sumele de bani pe care creditorii firmei aflate în insolvență le au de încasat ca urmare a declanșării acestei proceduri. Ex. Conform art. 5 alin. 1 pct. 20, „creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii insolvenței este creditorul a cărui creanță asupra patrimoniului debitorului este certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 60 de zile”.
Prin urmare, din perspectiva evaluării, aceasta creanță, reprezintă de fapt o datorie, pe care debitorul o are de achitat, și nu face in majoritatea situațiilor obiectul unei evaluări în cadrul procedurii de insolvență.
Și totuși, se tot discută de evaluarea unor creanțe în cazul unei asemenea proceduri. Aceasta situatie o întâlnim în interpretarea nr 2 a noțiunii, respectiv:
- Garanțiile constituite de creanțe prezente și viitoare, pe care debitorul insolvent le poate avea asupra unor anumiți clienți–debitori de ai săi. Adică sume care fac parte, sau pot fi asociate activului bilanțier al debitorului.
Ne vom referi în cele ce urmează, la al doilea sens al înțelegerii și care „dă bătăi de cap” evaluatorilor, pentru că nu există un standard specific, sau o procedură unitară privind evaluarea acestora.
Existența acestor creanțe, rezultă sau din facturile înregistrate în situațiile financiare până la data deschiderii procedurii, adică forma de identificare directă a creanțelor, sau rezultă indirect din analiza unor contracte de credit, care au fost garantate cu creanțele rezultate din derularea unor contracte.
În primul caz, din punct de vedere al identificării scriptice, lucrurile sunt clare, există facturile, soldul creantelor se cunoaște, se cunoaște debitorul companiei aflate in insolvență, și se știe și dacă respectiva creanță a facut obiectul unui contract de garanție cu cesiune de creanță (dacă e cazul). Ce rămâne încă neclară, este modalitatea de evaluare, care depinde de la caz la caz.
În al doilea caz, identificarea scriptică este mai complicată, pentru că ea derivă din modalitatea de interpretare a prevederilor contractuale incheiate între bănci si debitorul aflat in insolvență, cu trimitere la unul sau mai multe dintre contractele încheiate de acesta cu clienții săi.
Indiferent însă care este păienjenișul expresiilor juridice din contractele cu pricina, din punct de vedere al evaluării, ne intereseaza care sunt garanțiile care ar putea face obiectul unei evaluări, astfel încât să se refere la active ale debitorului aflat in insolvență.
Astfel, întâlnim două situații posibile:
1. contractul face referire la creanțe derulate din desfășurarea contractului dintre debitorul insolvent si clientul/clientii sai, situatie in care ne aflam in situatia evaluarii unor creante, adica in primul caz de mai sus
2. contractul face referire la o garantie asupra întregii activitati prezente si mai ales viitoare desfasurate intre debitorul insolvent si clientul/clientii săi, situatie in care „activul” care se evalueaza nu mai este o creanta ci este contractul insusi.
Noțiunea care a creat confuzie și interpretare diferită în rândul practicienilor în insolvență o reprezintă „creanțele viitoare” și pe care am dori sa o clarificăm din perspectiva preluării în evaluare a potențialelor câștiguri viitoare.
Așadar, așa cum am identificat anterior, pentru că avem de fapt două potențiale „obiecte ale evaluării”, creanțele scriptice, adică facturile emise de debitorii debitorului insolvent, și contractele, se procedează, din perspectiva evaluării, după cum urmează:
- Dacă există un sold de facturi emise sau care urmează a fi emise pentru productie sau servicii executate/livrate, la data evaluarii (creanțe neîncasate) asupra clientului-debitor, acestea trebuie evaluate ținând cont de șansele de recuperare, soldul recuperabil fiind considerat garanție la dispoziția creditorului garantat. Dacă soldul creanței este zero, atunci valoarea acesteia va fi preluată la valoare zero, fără să existe noțiunea de valoare viitoare a acestei creanțe.
- În cazul în care contractul, dintre debitorul insolvent si clientul său, în baza căruia se nașteau creanțele viitoare care erau obiect al contractului de garanție, poate fi cesionat (vândut), aspect rezultat din termenii exacti ai contractelor respective, acest contract va trebui evaluat.
Există posibilitatea ca unul dintre creditori sa beneficieze atât de valoarea rezultată în urma evaluării soldului de creanțe neîncasate aferente unui contract prezentat mai sus, asupra căruia există o clauză privilegiată, cât și de valoarea de piață a contractului, dacă acestă este transferabil conform clauzelor contractuale.
În concluzie pentru a „limpezi” puțin această noțiune de „evaluare de creanțe” am identificat că scriptic putem avea cele două situații, a evaluării creanțelor (adică a facturilor emise și neîncasate sau care urmează a fi emise pentru productie sau servicii executate/livrate la data evaluării) precum și a evaluării contractelor, fiecare cu documentarea corespunzătoare.
Pentru evaluare, un element cheie il reprezinta identificarea „obiectului evaluării”, acțiune care de multe ori necesita o analiza juridică detaliată și profundă si care excede in majoritatea situațiilor competențelor unui evaluator.
Evaluatorii se confrunta cu misiunea de a evalua aceste „active” o situatie mai putin intalnita pana in acest moment. Din acest motiv modalitatea în care se realizează evaluarea celor două, este ea insăși o necunoscută, neexistând o practică general recunoscută până în acest moment si neexistand o practica sau o regula conform careia aceleasi active ar trebui evaluate in momentul acordarii creditelor. Probabil pentru ca ele sunt cunoscute ca „garantii de confort”.
Desigur că evaluarea trebuie realizată, și prin urmare poate fi realizată, dar cu analiza profundă și individuală de la caz la caz, o temă pe care o vom trata într-un material viitor.