Articol publicat pe Bussiness Mark Blog
“Pe masa magistraților există nenumărate expertize care se referă la același bun, dar au valori diferite”
“Când obiectul expertizei îl reprezintă estimarea valorii unui bun, oricare ar fi acela, indiferent câți experți sunt implicați și deci câte expertize distincte, valoarea bunului respectiv nu ar trebui să difere semnificativ“, explică autorul cărții “Despre evaluare și verificarea evaluării”, care în 16 iunie va susține seminarul Evaluarea și Expertiza Judiciară.
Care sunt situațiile în care un avocat de drept civil, comercial, respectiv penal, se întâlnește cu practica evaluării?
Situațiile sunt foarte variate. De la partaje, unde patrimoniul supus “divizării” poate fi compus din active imobilizate (terenuri, clădiri, mașini, alte bunuri mobile) sau chiar din acțiuni sau părți sociale deținute la una sau mai multe societăți comerciale, până la litigii provenite ca urmare a unor tranzacții de proprietăți imobilizare sau acțiuni/părți sociale și în care obiectul disputei este chiar valoarea respectivă de tranzacționare. Lista cu aceste situații este foarte mare și îndrăznesc să spun că, in ceea ce privește expertizele judiciare, sistemul judiciar din România nu este deloc modern și nu a fost reformat. De exemplu, există multe situații în care în dispută se află companii cu activități multiple sau grupuri de companii unde procesul de evaluare necesită o experiență sporită a evaluatorilor. Pentru aceste situații, legislația din România nu precizează clar cine pot fi experții care să realizeze acest evaluări și nici care sunt standardele profesionale aplicabile.
De ce e important ca un avocat / magistrat să știe mai multe despre evaluare? Cum îl poate ajuta această cunoaștere în apărarea clienților săi?
Eu cred că rolul avocaților este extrem de important în derularea unor procese care să utilizeze cele mai noi informații și tehnologii. În ceea ce privește expertizele, cred că avocații ar trebui să fie primii care să înțeleagă și să susțină niște principii care nu au fost enunțate, înțelese și respectate până în prezent. Primul dintre ele este că, atunci când obiectul expertizei îl reprezintă estimarea valorii unui bun, oricare ar fi acela, indiferent câți experți sunt implicați și deci câte expertize distincte, valoarea bunului respectiv nu ar trebui să difere semnificativ. Altfel spus, un bun, evaluat la aceeași dată, în același scop, în aceiași termeni de referință ai evaluării, ar trebui sa aibă aproximativ aceeași valoare, indiferent de câte rapoarte de evaluare se realizează. Din păcate, acest principiu a fost deseori ignorat și au existat pe masa magistraților nenumărate expertize care se refereau la același bun și care prezentau valori diferite de la simplu la de trei, patru sau cinci ori. În aceste situații magistrații trebuiau sa selecteze o valoare. Pe ce criterii? Din punctul meu de vedere, numai una dintre ele putea fi cea corectă. Fără instrumentele profesionale necesare determinării acesteia, alegerea expertizei corecte era o loterie. Să revin la întrebarea dvs, am credința că un nivel ridicat de cunoaștere al aspectelor legate de estimarea valorii, atât la nivelul magistraților și în primul rând la nivelul avocaților va reprezenta un pas foarte important pentru îmbunătățirea actului de justiție în România.
Avem în momentul de față procese pe rolul instanțelor în care se stabilesc prejudicii pentru tranzacții imobiliare realizate cu peste 10 ani în urma. Cât de diferită era piața și practica evaluării atunci față de acum și de ce se ține cont la o astfel de evaluare? Poate ea să fie obiectivă?
Subiectul este unul foarte delicat, pentru că se referă la una dintre cele mai complexe misiuni care îi pot fi solicitate unui evaluator: să estimeze valoarea unui bun valabilă la o dată anterioară. Cu cât aceasta dată este mai îndepărtata, cu atât misiunea este mai complicată și poate deveni imposibilă pentru un singur om. Îndepărtarea în timp ridică gradul de complexitate pentru că, în primul rând, au intervenit modificări în piețele specifice acestor bunuri și apare un factor uman foarte important, care se numește uitarea. Pentru ca evaluarea să fie cât mai obiectivă în aceste situații trebuie ca, în primul rând, evaluatorul sau echipa de evaluatori să respecte cerințele de independență. În al doilea rând, să respecte regulile de bază ale unei asemenea misiuni, respectiv să nu utilizeze în raționamentul profesional nicio informație care să fie ulterioară datei evaluării și să țină seama de specificul acelei perioade în ceea ce privește realizarea rapoartelor de evaluare. Și că tot pomeneam de “uitare”, ea se manifestă atât la nivelul indivizilor, cât și la nivelul surselor de informații. Pe măsură ce perioada este mai îndepărtată, acestea sunt mai precare, iar nivelul de subiectivism al rezultatului evaluării poate fi extrem de ridicat.
Ce se întâmplă dacă fiecare parte aduce propriul expert, iar cele doua evaluări pentru același bun nu coincid?
Din păcate, este o situație foarte des întâlnită și care a devenit un modus vivendi. Aproape că e considerat un fapt normal ca fiecare parte aflată într-un litigiu să aibă propria opinie privind valoarea bunului aflat în dispută, în funcție de poziția procesuală în care se află. Din această perspectivă, consider că magistrații au fost puși deseori în situații nefirești de a alege între două valori diferite. În realitate, valoarea unui bun era doar una. Desigur că, apărând două expertize, deci două valori diferite, se pune legitim întrebarea care din ele este cea corectă. Răspunsurile în acest caz pot fi trei: 1. este corectă prima valoare 2. este corectă a doua valoare. 3 nu este corectă niciuna dintre ele!
Ce presupune, mai exact, verificarea evaluării? De ce cântărește mai greu opinia unui verificator în fața instanței?
Exact aici intervine verificarea evaluării. Ea acoperă un gol, sau, dacă vreți, propune o verigă suplimentară care să sprijine toate părțile implicate într-un proces, respectiv magistrați, avocați, procurori, inculpați etc. Ce conține nou această specializare de verificare a evaluării? Dacă reluăm exemplele din trecut, vedem că atunci când într-un litigiu existau două expertize cu valori diferite, se mai solicită încă o expertiză care deseori “producea” o a treia valoare, diferită de celelalte două, și care avea rolul de fapt sa încurce mai tare lucrurile decât să reprezinte un sprijin concret pentru magistrați.
Misiunea de verificare a evaluării, trebuie să precizez din capul locului, implică și exprimarea propriei opinii a verificatorului privind valoarea bunurilor evaluate deja în celelalte expertize existente la dosar. Numim această verificare ca fiind “verificare cu obiectiv extins”. Diferența față de trecut este că, atunci când verificatorul are altă opinie decât cele care au fost exprimate până atunci de către ceilalți experți implicați în dosar, acesta va trebui să justifice, cu argumente profesionale indubitabile, că valorile din celelalte expertize au fost influențate de neconformități majore. Astfel, toate părțile implicate în dosar vor fi informate privitor la rapoartele anterioare și de ce a fost nevoie de o nouă expertiză și care este nivelul valorii rezultate din aceasta. Știu că este o abordare nouă, apărută recent în România, dar care sunt convins că, odată ce este cunoscută și este pusă în practică la cel mai înalt nivel profesional, va putea reprezenta un sprijin important al derulării actelor de justiție. De altfel, Verificarea Evaluării este o specializare superioară, presupune cel puțin 5 ani de experiență în domeniul de specializare pentru care se obține, parcurgerea unei etape suplimentare de formare profesională și susținerea unui examen foarte exigent, iar în România, în acest moment, există doar 88 de persoane care dețin această specializare.